Cand voi implini treizeci de ani

711692_132373343597907_1976349298_n

Peste ceva timp, ceva mai mult, cât mai mult, probabil că voi împlini treizeci. Cu siguranţă că nu am o certitudine în sensul ăsta, aşa cum habar n-am dacă mâine voi mânca o banană sau trei sau deloc. Aşa cum nu plănuiesc nici să plâng de fericire, nici să râd cu lacrimi de vreo nefericire neprevăzută. Dar hai să zicem că, la un moment dat, voi ajunge la vârsta asta…

Când voi împlini, aşadar, treizeci de ani, promit să fiu fericit. Jur pe roşu şi stop la fier să nu-mi leg fericirea nici de existenţa sau inexistenţa omului de lângă mine, de rotunjimea cifrelor din contul meu bancar, fie ele cifre de dat sau de luat sau doar de numărat. Promit să fiu fericit în deplinătatea fericirii mele cu mine însumi, cu tot ceea ce reprezint în propria mea viaţă şi cu tot ceea ce îndrăznesc şi mă bucur să accept că sunt. Intenţionez şi îmi doresc din toată fiinţa şi suprafiinţa mea să reuşesc să devin de o fericire maladivă, deplină şi lipsită de ostentaţie, de care să se îmbolnăvească oricine va intra în vreun fel de contact cu mine.

La treizeci de ani, dorinţa mea cea mai mare, visul meu misionar este să vă molipsiţi cu toţii de fericirea mea ca de cel mai dulce şi mai dorit guturai care v-a fost dat vreodată de furcă. Să nu-mi iau fericirea din ceea ce cred alţii că sunt, din ceea ce îmi imaginez doar că aş putea fi, din proiecţii şi reproiecţii şi retroproiecţii ale ceea ce ar trebui să-mi doresc să fiu. O, da, la treizeci de ani voi fi însăşi fericirea personificată.

În al doilea rând, la treizeci de ani cu siguranţă voi fi dragoste. Dragoste de mine în primul rând. Dragoste şi multă consideraţie şi şi mai multă sinceritate faţă de ceea ce universul a decis să planteze în mine. Dragoste pentru tot ceea ce ştiu să fac bine şi cu sens pentru mine şi pentru beneficiarii calităţilor şi meşteşugului meu. Acceptare iubitoare pentru  talentul meu, pentru creativitatea mea, pentru orice capacitate îmi dezvolt pe drumul pe care su însumi l-am ales. Din toate punctele de vedere şi pe orice parte mă voi cântări.

Şi reuşind să fiu dragoste şi în niciun caz egolatrie şi suficienţă, confuzii cu mare bucluc pe care vremurile trecute şi oamenii lor le-au împachetat ceţos în jurul conştiinţei mele pe când încă nu puteam discerne fără ei, la treizeci de ani şi în ruptul capului nu mai târziu mă voi bucura indescriptibil să fiu dragoste pentru tot, toţi şi toate cele din jurul meu. Şi matematica e simplă. Mă accept pe mine şi nu mă opresc din a hrăni în permanenţă ceea ce accept că e bun în mine, deci accept şi primesc şi îmbrăţişez şi încurajez tot ceea ce e bun în tot ceea ce mă înconjoară. Îmi iubesc cu străşnicie fiinţa, misiunea şi drumul, deci reuşesc să iubesc alte fiinţe, misiunile şi drumurile lor.

E o vârstă extraordinară pentru toate astea. Unii spun că viaţa începe cu adevărat la treizeci. Habar n-am, când o să ajung acolo, promit să vă spun dacă aşa e. Deocamdată cred că viaţa începe cu adevărat în fiecare zi. Au fost zile, câteva, în care am fost sută la sută convins că şi moartea începea în fiecare zi. Ştiţi cum e vorba…sunt zile şi zile. Zi-le tu mai bine dacă ştii…

Şi mai cred că poţi să alegi dacă şi când te subscrii curentului crizei/depresiei la treizeci de ani. Am auzit că unii au trecut prin asta la douăzeci şi trei şi jumătate, alţii – într-o joi. Sau marţi după-amiază. Alegeri, decizii, rezoluţii, liste şi programe riguroase ori de-a dreptul poetice. Pentru toate astea există, cred eu, o singură unitate de măsură: clipa. Şi clipele sunt numai şi numai ale noastre, iar de felul în care arată fiecare clipă suntem cu siguranţă unicii responsabili.

Dar ce ştiu eu… N-am nici treizeci de ani.

Viorel Copolovici

Bahia, februarie 2013

 

Viorel Copolovici scrie (nu atat de des cat ne-am dori noi) de aproape sase ani pe Copolovici. Din pasiunea lui pentru gatit au aparut pe rand Pranzul din caserola si ulterior, locul care avea sa devina unul din cele mai dragi localuri din Bucuresti, Kopel’s. Acum Viorel scrie din Brazilia, unde a deschis un nou capitol din viata sa.

Multumim, Copo, noua ne-au mers direct la suflet cuvintele tale!

Foto: V. Copolovici

Ti-a placut? Da mai departe!

    Pe aceeasi tema

    Comments

    1. Mihaela says:

      eu nu inteleg de ce atata tam tam cu aceasta varsta. parca ati implini 40, 50, nu 30.

    Leave a Comment

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>