Scrisoare pentru Roxana de acum 4 ani

eu si tudorNu fii tematoare, nu fii ingandurata, nu te ingrijora. Totul va fi inevitabil bine. Cand ti se va parea ca drumul este imposibil de parcurs si ca nu vei putea trece peste greutati, cand viata va parea ca da cu tine de pamant si vei credea ca nu te vei putea ridica, vei gasi o raza. El va fi izvorul tau de nemurire si sursa ta nesecata de inspiratie in aventura vietii. El va fi scopul tau in viata si motivul existentei tale. Vei fi fericita si vei gasi calea, la fel cum apa o gaseste printre pietrele ce i se impotrivesc. El va fi religia ta si in el vei crede, va fi buzunarul in care-ti vei tine toate sperantele, va fi suma tuturor zambetelor tale de sinceritate imuabila. Va fi concluzia vietii tale, oglinda actiunilor tale directionate catre el si va continua sa o distileze transmitand-o mai departe tuturor celor pe care-i va atinge. Si prin el tu vei atinge viitorul, vei fi nemuritoare, chiar daca vei ramane doar un zambet melancolic imperceptibil in amintirea lui. Nu-l judeca atunci cand va avea nevoie doar sa-l tii in brate, nu-i da sfaturi atunci cand nu ti le va cere, nu-l minti si nu-i zugravi viata mai usoara decat va fi. Pregateste-l pentru ipocrizie, lacomie si prostie, dar invata-l sa caute sinceritatea, toleranta si inteligenta. Nu-i preconcepe idei, nu-i da mostenire antipatiile tale, lasa-l sa-si cultive proprii demoni pe care-i va dobori. Nu-l lauda cand nu e cazul si nu-l certa cand nu-l intelegi. Ai facut si tu greselile pe care le va repeta el. Lasa-l sa le repete, nici tu nu ai ascultat de nimeni cand ai fost ca el. Ti-ai construit propriile reguli si te-ai simtit singura inauntrul lor. El nu trebuie sa fie singur. E mai bine sa stie ca tu esti ancora lui.

As fi vrut sa citesc randurile acestea acum 4 ani, cand eram insarcinata cu Tudor. Eram inca un fruct necopt al vietii cu indoieli si intrebari arzatoare. Ma intrebam cum va arata, daca va avea ochii mei, ce profesie isi va alege, daca va fi sociabil, daca va fi sanatos, daca va fi fericit si alte astfel de intrebari pe care le are orice mama in devenire. Eram inspaimantata si panicata de necunoscut. Infricosata ca instinctele materne pe care mi le prevedea toata lumea intarziau sa apara. Ma simteam vinovata pentru asta. Eram in luna a noua si eu doar ma simteam grasa, ciudata, ca in seriile de filme Alien cand mi se misca burta cu cate un sut interior al unei fiinte curioase. La ora 8 a.m. m-am dus la spital. Eram cu bocceluta facuta, pregatita sa ma duplic cu inca un mini-me. Necunoscutul ma rodea, ma macina in griji si intrebari continue, obsedante, ce rulau in bucla in mintea mea. Au fost 2 ore de agonie, pana inevitabilul a inceput sa se produca. Am facut anestezia partiala, dupa 6 incercari esuate de a-mi fi localizata vertebra corecta prin intepaturi dureroase. Amintirea imediat urmatoare este sentimentul de a fi racaita ca un ceaun in care s-a fiert laptele si vrei sa iei cu lingura arsura ramasa. Ma simteam scormonita, smulsa din interior in exterior, insa fara durere. Mi se parea ireal, ca intr-un vis. Doctorul vorbea cu asistentele, eu doar auzeam. Aveam o stare catatonica, dar constienta. Nu puteam sa leg un sunet, apoi o vorba. Capul imi atarna pe masa rece de inox, in partea stanga si brusc, sentimentul matern ce ingrijorator intarzia sa apara in cele 9 luni de sarcina m-a napadit in lacrimi. Era o gramajoara umana movulie ce nu scotea nici un sunet, incovrigat pe mana asistentei. Intrebarea tatuata in retina mea era: TRAIESTE?? Nu intelegeam de ce NIMENI nu citea intrebarea asta din ochii mei catatonici. De ce ma ignorau? De nu-mi raspundea nimeni la tipatul meu mut? Lacrimile mi se rostogoleau cu un zgomot metalic pe masa de operatie si nu-mi mai pasa efectiv ce se intampla cu mine, daca el nu respira. Il auzeam in ceata pe medic cu tonul lui ingrijorat. Tarziu am realizat ca ingrijorarea era pentru mine. Pierdeam anormal de mult sange. Secundele se diluau in veacuri si veacurile in nanosecunde. Timpul nu mai avea sens. Intr-un final le-am auzit, pe ele, pe asistente. Au raspuns la intrebarea pe care o racneam prin toti porii, mai putin prin voce. Este BINE. Atunci am inceput sa exist: acum 4 ani, pe o masa de operatie rece, unde era sa raman fara suflare. Atunci viata mea a capatat sens.
foto: Adrian Costea
This entry was posted in BEING 30ROCKS, EDITORIAL and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>